Bip, bip! Bip, bip! Bip, bip! Femeia Fantastică privește siderată la cifrele roșii de pe cadranul digital: 6.30 a.m? Ce fel de cronometru e ăsta? Nu trebuia să numere invers și eu să dezamorsez bomba cu trei secunde înainte de a exploda? Și ce naiba mai e și cu zgomotul ăsta infernal? Bip, bip! Bip, bip! Bip, bip! Foarte enervant! Trebuia să fie o muzică plină de suspans și multe prim-planuri succesive cu cronometrul, fruntea și sânii mei transpirați… În fine, ar trebui să mă concentrez pe dezamorsarea dispozitivului malefic pus de doctorul Kamikaze ce poate să arunce în aer întreaga clădire a băncii și cu ea dosarele de housing ale nefericiților clienți… Bang! 6:31 p.m.? Ce naiba? Ăsta numără invers… sau ce…. ah și sunetul ăsta infernal…

După a treia rundă de Bip, bip! Bip, bip! Bip, bip! mă trezesc buimăcită și puțin dezamăgită. Ceasul deșteptător afișează placid pe cadranul digital ora 6:32 a.m. Scot ușor vârful nasului de sub pătură, imitând un periscop: brrrr! Foarte frig. Mijesc ochii încercând să disting cadranul termometrului de pe perete: 19 grade celsius. Superb! Administratorul clădirii a dat din nou căldura mai mică în cursul nopții.

Scrâșnind din dinți și menționând vag organele genitale ale mamei respectivului administrator, o zbughesc în baie încercând pe cât posibil să nu calc pe gresia rece. În baie mă izbește un val de frig plăcut și încep să tremur. Disperată dau drumul la duș în speranța că aburii vor încălzi puțin atmosfera. Canci! Apa e sloi. Îmi amintesc de studenție: Ce e mai rece și mai rece decât apa rece? Apa caldă! Pastă de dinți, periaj rapid. Când să mă clătesc, mâna îmi îngheață instantaneu sub jetul de apă și capătă o culoare vineție. Dinții protestează și ei cu o durere surdă la invazia polară. Aștept tremurând ca varga și verific din treizeci în treizeci de secunde ca apa să se încălzească. Am mai spus-o și dacă n-am făcut-o, mă repet: Canci! Post-it: reclamație la administrator – înlocuirea plasticului ăla mic și roșu de pe robinetul de apă caldă cu plasticul ăla mic și albastru de la apa rece. Înșfac halatul de baie și ies curajoasă în bucătărie. Apăs pe butonul cafetierei privind cu dispreț la maldărul de vase murdare din chiuvetă. Ar fi culmea să fie apă caldă la bucătărie.

Mă aproprii de fereastră atrasă de luminozitatea neobișnuită de afară. Merde! A nins. Și încă zdravăn. Cred că sunt treizeci de centimetri de zăpadă. Mă deprim instant. Câteva secunde privesc peisajul dezolant de afară fără a putea să reacționez în nici un fel. Ar fi chiar frumos dacă nu ar fi așa de frig, tot jegul cotidian ascuns sub zăpadă ca mizeria sub preș. Echiparea. Din cauza frigului, în cinci minute sunt gata. Mă simt ca Fram frigiderul polar. Colanți, ciorapi groși, pantaloni la fel de groși. Sunt la fel de sexy ca și soția lui Yeti¹. Ținuta office are și avantaje. Pot să îndes o grămadă de haine dedesubt. De asemenea, mărimea sânilor nu mai contează (sic), ascunși de centimetri buni de lână, bumbac sau plastic ordinar. Colanții îmi ajung până la buric, dar din fericire nu se vede; mai am trei bluze pe deasupra. Mă gândesc ce paradă a modei amuzantă ar fi una în care ar fi prezentate hainele pe care le poartă femeile iarna pe sub primul rând de haine. Mă machiez sumar cu o mână în timp ce cu cealaltă sorb cu grație cafeaua călâe. Oare unde mi-am pus mănușile?

La 07:00 a.m. părăsesc curajoasă incinta echipată ca un eschimos cu amigdalele umflate. Palton cu glugă (culmea eleganței nu?), căciulă, fular, mănuși, tot tacâmul. Chem liftul. Ușa se deschide, și vecina de palier dă să iasă. Mă vede și are o tresărire nervoasă. Cred că s-a speriat de look-ul meu polar. Ah, dumneata erai domnișoară? Nu te-am recunoscut (sictir). Ai grijă că e o vuvă afară…! Dau din cap neclar ignorând-o în timp ce mă urc în lift. Vuvă?? Ce mama naibii e aia vuvă?

Afară este un vis. Troiene de zăpadă peste tot. În fața scării o urmă firavă lăsată de vreun colocatar matinal șerpuiește printre nămeți. Îi imit, cu un îndoielnic succes, pe amerindieni, călcând cu grijă pe urmele lăsate de vecinul curajos, gândindu-mă cu jind la niște rachete pentru zăpadă în timp ce mă îndrept spre parcare. După un minut de luptă cu troienele, constat cu stupoare că parcarea a dispărut. Hm! Seamănă cu un episod din Zona Crepusculară² dar de prost gust. De fapt parcarea nu a dispărut, mașinile din parcare sunt cele care au dispărut. Toate! Sub un strat gros de zăpadă. Mă cuprinde disperarea.

După câteva zeci de secunde mă urnesc și încep să amușin ca un ciobănesc german în căutarea buburuzei. După alte câteva zeci de secunde o intuiesc sub cea mai proeminentă grămadă de zăpadă, sigurul indiciu fiind panglica roșie de pe antenă. Oftez resemnată, uitându-mă la ceas. Nici dacă aș avea o lopată de zăpadă nu i-aș da de cap mai devreme de două ore. Ca să nu mai vorbim de drumul troienit ce-mi aduce aminte de Iarna pe uliță³. Post-it: lopată pentru zăpadă. Hm! Mai bine lasă.

Sprint până la tramvai. Ha, ha! Asta a fost chiar bună. Sprint! De fapt a fost vorba de cursa Paris-Dakar⁴, varianta Siberiană. Cincisprezece minute de coșmar, în care am avut timp să descopăr că: cizmele mele nu sunt chiar etanșe, dacă ești ud la picioare nu contează cât ești de bine îmbrăcat, tocurile oferă un echilibru mai mult decât precar în deplasarea prin nămeți, nimeni nu a ieșit încă la deszăpezit (aluzii repetate la organele genitale ale mamei primarului, deși sunt convinsă că este o doamnă foarte respectabilă), viața este nasoală și apoi mori. Desigur am constatat, cu o oarecare satisfacție, că traficul auto este ca și inexistent, dar asta nu a reușit să mă încălzească prea mult. În stație, multă lume, nici un tramvai. Am ajuns de două ori cu număratul persoanelor de pe peron la șaptezeci, dar am renunțat deoarece se foiau prea mult din cauza frigului. Lumea din jur discută înfrigurată. Subiectul îmi este foarte familiar: organul genital al mamei primarului. Deoarece consider că am o oareșicare experiență, îmi dau și eu cu părerea de vreo două ori pe marginea acestui subiect, apoi mă plictisesc.

Știați că la minus zece grade Celsius – conform termometrului din stație – nu-ți mai curge nasul? Da, nu mai curge, îngheață! Atmosfera este destul de jovială, lumea glumește și face haz de necaz. Circulă zvonul că tramvaiul a deraiat și din cauza acesta nu mai sosește, dar prefer să ignor această ipoteză. Încă nu sunt așa de deprimată. Apare tramvaiul. Atmosfera se schimbă brusc, prieteniile ad-hoc se desfac la fel de repede cum s-au închegat. Cel mai puternic și mai aproape de linia de tramvai supraviețuiește. Dau din coate ignorând of-urile jignite ale omniprezentelor țațe ce se duc la piață cu noaptea-n cap. Ajung la două rânduri depărtare de linia de tramvai. După un calcul mental sumar reiese că la al cincilea tramvai voi avea ceva șase. Îmi imaginez un șemineu primitor cu focul dogorind molcom și lemnele trosnind încetișor, iar eu stau întinsă goală pe o blană de marmotă, sorbind plictisită un cocktail în timp ce-mi dau unghiile cu ojă.

Știați că dacă treci de la minus zece grade Celsius la două grade nasul ți se dezgheață și curge ca un țuțuroi⁵? În tramvai stau cocoțată pe scară, sprijinită pe un singur picior, cu mâna stângă sucită în mod ciudat și prinsă în masa amorfă de oameni. Toată lumea își trage nasul, unii mai puternic inspirând adânc și rar, alții mai discret dar mai des. Încerc să găsesc un ritm în sunetele scoase de sutele de nasuri de toate dimensiunile și formele, păroase, pline de acnee, fine, acviline, borcănate, dar mă plictisesc repede. De la diferența de temperatură și de la nailonul colanților picioarele mă mănâncă îngrozitor. Încerc să mă scarpin discret, frecându-mă de sacoșa unei respectabile cotoroanțe ce trăncăne de zece minute despre fata ei din America. Degeaba. Cotoroanța are simțurile foarte dezvoltate și după ce-mi trage o privire ucigătoare își mută ofuscată sacoșa pe piciorul unui alt călător. Ce faci bre mamaie, n-ai loc?

Distracția începe. Dau volumul walkman-ului⁶ aproape de maxim și-mi continui visul: lângă șemineu a apărut și un jacuzzi plin de apă fierbinte și spumă de baie. Super visele astea… apă fierbinte… După îndelungi staționări și momente de suspans, când mai erau trei stații până la destinație, tramvaiul se oprește. Se pare că alt tramvai chiar a deraiat și toată lumea trebuie să coboare. Deși nu credeam că mai este posibil, se întețesc aluziile la organul genital al mamei primarului. Suntem din nou prieteni.

Coborâm. Instant problema cu trasul nasului se rezolvă de la sine. La fel și cu mâncărimea. Revine problema etanșeității cizmelor. Grupul călător se împrăștie care încotro. Am o senzație trecătoare de regret. Privesc curioasă la ceas în timp ce-mi trag gluga. Probabil că o să-mi depășesc propriul record la întârzieri. Resemnată, pornesc spre locul de muncă respirând pe gură din cauza țurțurilor din nas, recapitulând ce am de făcut astăzi: acceptare frecat ridichea de la șefă cu o privire spășită în timp ce țin ridicat la spate degetul mijlociu, două trageri, o plată externă, niște O.P.-uri, ah, evident, arhiva pe ultimele trei luni.

Cum spuneam, viața este nasoală și apoi mori.