De ce? O întrebare simplă în aparență, dar atât de greu de răspuns. De ce?, m-a întrebat cu ochii-n lacrimi înainte să plece. De ce? De ce ai dat cu piciorul la tot, atât de ușor? De ce ai vrut să fi banal? Credeam că ești altfel, mi-a aruncat în față, credeam că noi suntem altfel, că nu o să fim ca toți ceilalți, atât de comuni prin greșelile lor. De ce?

Aveam totul, mi-a spus furioasă, totul! Noi nu eram ca ceilalți, mi-a șuierat printre suspine, în timp ce mă izbea moale cu pumnii în piept, noi eram puternici pentru că nu ne ascundeam nimic, pentru că disprețuiam împreună tiparele obișnuite, pentru că râdeam ironici când cineva făcea ce-ai făcut tu. De ce, de ce ai distrus totul? Te-am sprijinit în toate, îți amintești? Ți-am fost aproape când ai avut nevoie de mine. Și acum? De ce?

Te urăsc, mi-a spus rece după ce s-a potolit, te urăsc pentru că m-ai rănit, pentru că m-ai lovit acolo unde mă doare cel mai tare, te urăsc și n-am să te iert niciodată. Mă doare de mor, știi asta?

Eu stăteam împietrit în pragul ușii, incapabil să simt ceva, cu o lacrimă fățarnică în colțul ochiului, o lacrimă ce ar fi trebuit să fie un avatar al regretului, al iertării și al unui posibil viitor împreună, o lacrimă mai crudă decât toate faptele, o lacrimă ce reprezenta neputința egoistă de a-i spune că nici măcar eu nu știu de ce, dar dacă aș putea da timpul înapoi aș face probabil la fel. O lacrimă ipocrită care ar fi trebuit să-i spună adevărul, că în tot acest timp s-a înșelat atât de amarnic, nu eram speciali, nu eram diferiți de alții, eram exact ce disprețuiam mai mult. Doar o ascundeam mai bine și mai adânc decât alții. Și, pentru că era îngropată atât de adânc, a durat mai mult să iasă la suprafață. O lacrimă nemilostivă care ar fi trebuit să-i spună cât de banală mi se părea însăși discuția noastră, dar eram prea laș ca să o spun cu voce tare.

Cum să-i explic inexplicabilul? Cum să-i descriu dorința morbidă, de neînțeles, de autodistrugere ce mă apuca exact atunci când eram mai fericiți? Cum să-i explic că i-am spus cuvinte pe care nu le mai cred?

Am revăzut-o, după nouă ani. Ne-am întâlnit din întâmplare pe stradă. Am schimbat câteva banalități. Era căsătorită acum, aștepta un copil. Părea fericită. Sau poate doar mulțumită. Nu mi-a reproșat nimic, m-a întrebat doar simplu: tu ce mai faci, ești bine? I-am spus da! De ce? Nu știu. Ce aș fi putut să-i spun? Că sunt gol pe dinăuntru? Că singura mea iubire adevărată sunt chiar eu? Că mă trezesc noaptea urlând și nu știu de ce? I-am zâmbit ușor și i-am spus da. Asta a părut să o mulțumească. A dat din cap blând: bine, ai grijă de tine și apoi a plecat. Eu am rămas în loc privind în gol încercând să găsesc un sens în toate astea. De ce? De ce s-a întâmplat așa?