Nu se poate zice că sunt pasionat de liniuțe. Îmi plăceau bastonașele totuși, dar despre liniuțe, cu greu aș zice că le ageream. Câtuși de puțin. Îmi plăcea î din a, de exemplu, i grec, dublu v-ul și j-ul, dar liniuțele, pas.

Apoi am avut o mașină cu 191 HP (nu imprimantele alea mediocre, ci Horse Power). Dintr-o dată liniuțele nu mi s-au mai părut chiar rele. Mai făceam una, două, din când în când. Era amuzant. Când câștigam.

O liniuță, două liniuțe. Trei liniuțe, patru liniuțe?

O voce blondă mi-a arătat odată două liniuțe. Am leșinat pe loc. Când mi-am revenit am leșinat din nou. De trei ori. Deh, eram tânăr și relativ iresponsabil. Am fost norocos, era 1 Aprilie, o păcăleală doar.

După o vreme, o voce scumpă și șatenă mi-a zis ceva de o altă pereche de liniuțe. Am sărit. În sus. De bucurie. Apoi am căzut, flasc ca o amibă, pe podea. Nu era o păcăleală, era doar o greșeală. N-a fost să fie.

A mai trecut ceva timp. Într-o dimineață de august m-am trezit cu două liniuțe fix sub nas. A fost bine. Le doream. Am băut ca o sugativă uscată trei zile și trei nopți. După aceea liniuțele erau bastonașe și totul era bine.

O liniuță, două liniuțe. Trei liniuțe, patru liniuțe?

Între timp am făcut un mic upgrade la 200 HP Turbo CC. Liniuțele au revenit din nou în grații. Era la fel de amuzant. Câștigam mai des. Cel puțin așa zicea poliția. În procesele verbale. Liniuțe. Mda.

Vremea a trecut. Eu și liniuțele eram ca apa și uleiul. Și era bine. Aveam bastonașele. Și 200 HP (nu imprimantele, da?)

Acum sunt criță. Beat adică. În stare de ebrietate, aghesmuit, afumat, amețit, cherchelit, făcut, matosit. De douăsprezece ore repet întruna: O liniuță, două liniuțe. Trei liniuțe, patru liniuțe? Am ajuns acasă unde mă așteptau alte două, ați ghicit, liniuțe. Paralele între ele. Roșii. Liniuțele adică, nu legumele. În consecință, dintre toate liniuțele de care am avut parte, doar patru au reușit să mă doboare.

O liniuță, două liniuțe. Trei liniuțe, patru liniuțe?