Şarpele-cu-un-singur-ochi avea o dilemă: să sau să nu să?

Bine, metafizic vorbind, dilema nu-i aparținea în totalitate. Deși încercase din răsputeri să dețină supremația în luarea deciziilor de acest gen, încă nu reușise să se impună. Neuronul-stingher îl stingherea (?) mereu cu un arhaism abscons numit conștiință. Atât de mult ura șarpele-cu-un-singur-ochi conștiința încât îi construise un altar și o păpușă Voodoo sub formă de măr – conștiința fiind un concept abscons de abstract este dificil să-i dai o formă – și de fiecare dată când neuronul-stingher era ocupat cu treburile lui neuronale, încerca să o determine să-i cedeze. Deocamdată succesul era limitat. Dar se știe că răbdarea și perseverența sunt niște atribute intrinseci ale șarpelui-cu-un-singur-ochi și de asemenea se mai știe că din cutia Pandorei, speranța a fost prea bleagă să iasă singură.

Problema era spinoasă. Pentru prima dată șarpele-cu-un-singur-ochi era nehotărât. Și foarte furios. Furios pentru că bănuia că nehotărârea nu-i aparținea de fapt, ci era o miasmă pervers de subtilă emanată de conștiință. Se dusese chiar la bibliotecă și studiase arhivele. Niciodată un șarpe-cu-un-singur-ochi pus într-o situație similară nu fusese nehotărât. Niciodată! Desigur existau relatări abscons de neplăcute despre un șarpe-cu-un-singur-ochi care refuzase să se trezească (?!?) dar după o cercetare mai minuțioasă reieșise că de fapt fusese un simplu caz de instinct de conservare și de încurcătură de regnuri.

Într-un jurnal vechi găsise o mențiune despre un alt șarpe care intrase într-un fel de grevă, dar nu era prea clar motivul. Unele izvoare mai ziceau ceva de o pădure neagră foarte deasă și urât mirositoare în care șarpele se rătăcise și până la urmă se ofilise de spaimă. Alte surse menționau o maree de cărnuri tremurânde și pline de sudoare, numită Potopul-Ineluctabil-al-Șuncilor-Abscons-de-Tulburătoare (PIŞAT sau, conform unor izvoare europene, RENAŞTEREA) care ar fi fost responsabilă de moartea prematură și regretabilă a unui important număr de șerpi-cu-un-singur-ochi.

O relatare mai recentă pomenea, sub formă de zvon, de o boală incurabilă și irevocabilă numită bătrânețe, dar șarpele-cu-un-singur-ochi știa că erau doar informații neconfirmate. Aflase de la neuronul-stingher, într-un moment în care acesta vorbea abscons de peltic, că medicina progresase foarte mult între timp și vârsta nu mai era o problemă.

Era clar. Conștiința făcuse ce făcuse și se infiltrase în domeniul șarpelui-cu-un-singur-ochi. Probabil o făcuse în timp ce acesta dormea – da, da, șerpii-cu-un-singur-ochi dorm și ei, deși o fac cu un ochi deschis. Hm! Ce? Sau poate se infiltrase încetișor de abscons, câte puțin în fiecare zi, insesizabil, înfigându-și rădăcinile absconse chiar la temelia castelului șarpelui-cu-un-singur-ochi.

Ptiu drace! Să nu exagerăm. Era doar o închipuire. Probabil șarpele-cu-un-singur-ochi trece doar printr-o perioadă mai proastă. O fi de la iritația aia abscons de neplăcută pe care o are de trei zile. S-a jurat că nu mai poartă pelerină de proastă calitate niciodată. Niciodată! Mai bine în capul gol.

Auzi tu, conștiință!! Ha, ha ha! Da de unde! Șerpii-cu-un-singur-ochi sunt cunoscuți pentru suspiciunea lor abscons de exagerată și pentru pasiunea absconsă pentru adjectivul abscons.

Deci, să sau să nu să?