Câteodată, plin de o suficiență venită dintr-o relativă experiență și o doză zdravănă de narcisism, te consider doar un copil. Și atunci mă buimăcești cu maturitatea ta reamintindu-mi că toată viața învățăm câte ceva. Copil matur, dar cumva încă inocent, foarte temător și neîncrezător, întotdeauna neliniștit și în gardă, înfricoșat de o posibilă nouă suferință – parcă deja prea multe într-un timp așa de scurt, nu-i așa? – ți-ai creat o platoșă, fragilă dar indispensabilă.

Copil-femeie, femeie-copil, o singură monedă, două fețe. Când cineva este pe punctul de a trece dincolo de barieră, copilul-femeie intră în scenă, respingând într-o joacă-serioasă orice primejdie, deși fuga nu a rezolvat niciodată ceva, o soluție provizorie doar, de care ești conștientă, dar preferi să o ignori.

Copilul-femeie nu vrea să iasă din copilărie. Se joacă cu focul și e bine. Testează, flirtează, măsoară, tachinează, dă speranțe deșarte, seamănă pasiune amăgitoare, seduce și apoi fuge, într-o joacă continuă de-a ia să vedem dacă o pot face. Și toate acestea pentru că îi este teamă, știind adânc, în subconștient, că mai devreme sau mai târziu vechea monedă va trebui topită în focul vieții lăsând loc alteia, cea adevărată, dar amână continuu inevitabilul.

Cineva spunea că amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire și oricât de tare și de departe vei fugi, când în aer va pluti miros de flori de portocal, lemn de santal, chihlimbar, patchouli, note lemnoase, indiferent unde ne vom afla, în vieți diferite, ne vom întâlni din nou copil-femeie, noi doi, o rază de soare și un parfum numit Dorință.