Când este prea mult, ceva lipsește.

— Leo Rosten

Ce ai, ce e cu tine? m-a întrebat frustrată și cumva resemnată. De ce nu poți fi fericit niciodată? Am tăcut. Nu aveam un răspuns simplu pentru ea. Nici măcar pentru mine. Mi-am amintit de Dune¹ și de Feyd-Rautha². Feyd sunt eu. Așa mă simt. Incomplet. Oarecum… neterminat. Cumva, undeva, de-a lungul vieții, am avut de ales între două drumuri și conștient sau nu, am ales calea greșită.

Conștiința acestei alegeri greșite este cel mai dureros lucru. Senzația – pe care o împărtășim cu toții cred – că am fost meniți să facem lucruri importante, să schimbăm ceva, să dăm sens vieții, dar nu reușim nicidecum să ne găsim drumul. Și toată această zvâcnire tristă de zi cu zi, această zbatere în van după o gură de oxigen, conștientizarea repetată a nedesăvârșirii, trăirea deprimantă a imperfecțiunii, ca o pânză neisprăvită a unui pictor, uitată într-o mansardă prăfuită, ne face să privim în gol, absenți, duși în altă lume, diferită, unde nu suntem Feyd-Rautha ci Paul Atreides.

Dar, din când în când, după o rază de soare, o șuviță șatenă sau un zâmbet luminos, plăpânda făptură rămasă în blestemata cutie a Pandorei, îmi șoptește stăruitoare, spunându-mi că nu e niciodată prea târziu, că poate nu am ales drumul greșit ci doar pe cel mai lung și mai greu și că uneori în viață călătoria este mai importantă decât destinația.