Serios. Nu vă gândiți la ce mă gândesc și eu. Acum aproximativ o lună mi-a murit păsărica. O chestie accidentală destul de neplăcută în felul ei și fără nici o legătură cu menopauza.

Păsărica în cauză era un el. Îl chema Tica (nume de fată, dar nu l-am ales eu, așa că…) și era un canar¹. Cred. Un fel de papagal, nu? Eu îi spuneam simplu pasăre, sau, când eram bine dispus, păsărică. El era al doilea papagal din casă, subsemnatul revendicându-și cu mândrie prima poziție.

Ne înțelegeam de minune, eu și păsărica mea. Aveam aceleași afinități. Serios! Mie îmi place seara când mă întorc de la prășit sa-mi torn cincizeci de Chivas de op’șpe, două cuburi de gheață înghețată bocnă, un Camel între dește și să stau răscrăcărat pe fotoliu debitând filozofii înțelepte ce l-ar face pe bătrânul Platon să-și ia un palton (joc de cuvinte aici, da? Platon, palton, v-ați prins, nu?)

Eh, exact așa era și păsărica mea. Cum mă trânteam în fotoliu, ieșea din colivie și se instala șăgalnic drept în capul meu. În treizeci de secunde, mă blagoslovea cu un căcărez relativ închegat (probabil așa își marca teritoriul – mă cac în capul tău bă, ca să nu uiți cine e șefu’, da? Nimic personal) Relaxat, se așeza pe buza paharului cu licoare magică și dă-i tată limbi. Evident, o păsărică dând limbi – într-un pahar de Chivas – e ceva mai mult sau mai puțin interesant de văzut mai ales că după aproximativ două, trei limbi din astea îl apuca ciorovăiala și zburatul cu mantă, recte: perete lateral stânga – durere de cap subită, perete lateral dreapta – sunete repetate și ascuțite, full contact cu tavanul – aterizare forțată pe covor cu mișcări haotice din gât: Care tragi covoru’ mă?

Toată lumea (normală la cap) știe că sexul pe canapea e ceva deosebit. Nu e la fel ca în futometrul din dormitor. Canapeaua are acel quelque chose², te face să te simți macho chiar și când ai păr pe spate mai ceva ca Sasquatch pe fese. Așa că, în plină acțiune a subsemnatului, chiar în momentele mai calde – când mă așezam cu ambele coate pe părul ei, sau, prinși de patimă, alunecam amândoi de pe canapea transpirați mai ceva ca niște țipari dați cu vaselină – păsărica mea (aia cu pene, nu…) începea să mă încurajeze agitat cu un chirăit isteric de se trezea și vecina de la opt care nu doarme niciodată.

Când eram mic, conform mamei mele, am vorbit puțin păsăreasca, dar nu pot spune că înțelegeam exact ce ciripește, fiind însă ușor de intuit: Așa, dă-i, rupe-o, să-i sară fulgii! Smotocește-o bine mă, nu fi molâu! Bă, dacă continui așa ies eu și îți arăt cum se face!, etcetera.

Păsărica avea atârnată în colivie o bucată de lemn colorat. Eu îi ziceam Pinocchio. Lumea îi zicea jucărie pentru papagal. Chestie de semantică. Când păsărica era în călduri – insert evil laugh here – Pinocchio și-o lua big time. Sex din ăla epileptic de săreau fulgii mai ceva ca la o bătaie cu perne de la o petrecere în pijama dintr-o mânăstire de maici. Bineînțeles că-i întorceam serviciul cu comentarii și încurajări de genul: Dă-i păsărică, lustruiește-i nasul. Cine e Gepetto? Zi, cine e Gepettttooooo? Cine e cel mai bun?!

Ah, ce vremuri am petrecut, eu și păsărica mea…!

În sfârșit, acum beau același cincizeci de Chivas de op’șpe cu două cuburi de gheață, cu același Camel între degete, tastez agale pe Mac-ul meu de fițe, dar parcă lipsește ceva. Nu te voi uita niciodată pasăre, ai fost o păsărică extraordinar de bună…, the best! Hâc!