Tânărul cordac ședea în cerdac¹,
Fumând o pipă, nici prea încet, nici prea în pripă.

Tânărul cordac era un drac,
Suflet golit, plictisit, un zâmbet chitit.

Dracul cordac, se dădea futac,
Iubea o floare, pleca, dragostea disprețuia.

Într-o zi, al nostru cordac,
Văzu un alt drac, frumos, ce plângea, zâmbind furios.

Nedumerit, cordacul ironizator, și-a pus o întrebare în sensul întrebător:
Ce e cu dracul acesta atât de frumos, de plânge și e furios?

Vremea a trecut, cordacul fumând,
Întrebarea i se zbătea în gând, un mare semn de mirare lăsând.

Într-o bună zi, fără să știe cum sau de ce, cordacul plin de zvârcol,
S-a trezit îndrăgostit de dracul cel gol.

Cine în lume ar fi crezut, că un drac de cordac decăzut,
Plin de dispreț și zeflemea, simte că moare pentru Ea?

Morala noastră, draci cititori,
E simplă și clară precum lumânarea din ceară,

Dracul gol și frumos,
E mult mai drac decât tânărul cordac, fumător în cerdac!