Nu mai vreau lacrimi în ochii tăi. Viața e un șir nesfârșit de alegeri, guvernată de un maniheism¹ bipolar omniprezent și tainic în același timp. Cine ne poate spune ce e bine și ce e rău? Unde începem noi și unde ne sfârșim? Lacrimile de fericire sunt la fel de amare la gust ca și celelalte, știai?

Suntem suflete nebune, clădite în șapte zile dintr-o multitudine de piese de puzzle, îmbinate gingaș și minuțios, pentru un scop incomprehensibil de o divinitate iluzivă. O pală de vânt, o șoaptă urâcioasă a unei ursitoare morocănoase, o privire piezișă și rece în oglinda crăpată a vieții, o absență constantă a unei părți din întreg, bătaia din aripi a unui acherontia atropos² și fragila armonie a puzzle-ului divin este iremediabil pierdută.

Ne place să credem că putem reface ceea ce nu trebuia desfăcut niciodată. De ce ne zbatem în zadar și ne înfigem mâinile în lut să plămădim replici palide a ceea ce era odată un original perfect în loc să acceptăm fatalitatea paradisului dispărut?

Un suflet dezarticulat nu este capabil de trăiri coordonate și echilibrate. Liantul pieselor de puzzle s-a deteriorat sub influența intemperiilor vieții sau a asaltului demonilor psihicului alergic la absolut. Concordanța mecanismului este distrusă, o umbră a ceea ce a fost cândva.

Nu este o tragedie, este doar mâhnirea lui Adam la primul pas conștient afară din Eden spre Tartar, sunetul nedorit al inevitabilității. Viața merge înainte, nu-i așa?