Semafoare. Trafic. Cerșetori la geamurile mașinilor. Îmi dai și mie un ban boss? Câini vagabonzi se preling anonimi și sfrijiți pe lângă pereții caselor. Seară de toamnă. Alte semafoare. În zgomotul sirenelor o ambulanță își duce nefericirea spre cel mai apropiat spital. Claxoane. Cuvinte triviale schimbate în fugă de șoferii agitați. Luminile pe bulevard, hipnotice, se scurg în ritmul traficului. Un grup de oameni își strigă amarul spre cer neauziți de nimeni. Un polițist dă din mână distrat în intersecție, privind pierdut la coloana nesfârșită de mașini. Îmi aprind o țigară trăgând cu coada ochiului la scrumiera plină. Încă un semafor. Radioul emite generos și impasibil: Queen – I Want To Break Free. Zâmbesc. Cine nu vrea? Coloana merge mai departe.

Mă gândesc la tele-portare¹. Cât de banală ar deveni orice călătorie.

Femei frumoase așteaptă la trecerile de pietoni aruncând priviri rapide și experte spre ocupanții mașinilor oprite. Un joc vechi, jucat continuu de ambele părți.

Galben. Peste tot. E plin de taximetre. Vin și pleacă nebune ducându fiecare destin pe drumul său. Din când când surprind o frântură dintr-un chip privind pe geam ca și mine absent, cu gândul deja la destinație. Cine ești tu? Unde te duci? De ce? Ce te așteaptă acolo? E cineva la capătul drumului tău, sau doar o cameră goală? Alte taximetre se întorc neocupate din sens opus.

Îmi amintesc de un mușuroi de furnici. Galbene și ele. Nebune. Anoplolepis gracilipes². Exact ca taximetrele. Mă întreb cine ar putea fi regina? Banul? Sistemul? Poate doar viața.

Zâmbesc din nou. Atâtea informații inutile. Într-o intersecție două mașini tamponate ușor. Șoferii gesticulează energic în jurul lor. Un polițist scrie liniștit procesul verbal aruncându-le din când în când câte o privire. Pe măsură ce ne apropiem de ieșirea din oraș, coloana se răsfiră. Fiecare cu drumul său. Mă încadrez pe banda a doua, dau muzica tare să acopăr șuieratul vântului și calc puternic accelerația. I just want to break free…