În 1972 psihologul Walter Mischel¹ a organizat un experiment. A pus niște copii în mai multe camere, unul câte unul, și le-a dat bezele. Ușile camerelor erau închise, ferestrele erau unidirecționale.

Fiecare copil a fost pus într-o cameră de unul singur și a primit o singură bezea. Mischel a spus fiecărui copil în parte că e nevoit să părăsească sala, dar dacă copilul așteaptă și nu mănâncă bezeaua până se va întoarce, va fi răsplătit cu două bezele.

În afara camerei, el a urmărit ce au făcut copiii. Ar putea ei să întârzie satisfacerea poftei și să aștepte pentru o recompensă mai mare? Sau s-ar deda impulsurilor odată ce au fost lăsați nesupravegheați?

Aproximativ o treime din copii au mâncat bezeaua imediat ce Mischel a plecat. O altă treime a așteptat pentru o perioadă de timp, dar în cele din urmă au cedat și au mâncat-o. Și apoi, ultima treime, a așteptat toate cele 15 minute – fără nici o îndoială o eternitate pentru un copil cu bomboane în fața lui – până ce Mischel s-a întors și le-a dat răsplata.

Capacitatea unui copil de a amâna satisfacția este corelată direct cu succesul academic și profesional, mai mult decât aproape orice altă măsură – mai mult decât inteligența, mai mult decât testările standardizate, mai mult decât venitul pe familie, religie, testele de personalitate, sex – orice.

Psihologii au efectuat studii similare și au constatat că oamenii care au fost capabili să-și amâne recompensa mai mult timp au fost, în medie, mai sănătoși fizic, social mai populari, au avut mai mult succes academic, au fost mai stabili financiar și evaluat pe ansamblu, calitatea vieții lor a fost mai bună. Ei s-au dus la școli mai bune, au avut locuri de muncă mai bune, au avut relații mai stabile și au suferit de mai puține boli mintale.

Acestea fiind spuse, eu am mâncat bezeaua imediat ce omul ăla a ieșit pe ușă. Jur! Și am început să urlu ca apucatul, tremurând ca un epileptic lovit de Parkinson: Mai vreau! Mai vreau! Dulciuri! Dulciuri! Dulciuri!

Voi?