Adu-mi aminte să uit, camera caldă, o toamnă târzie
Albul cearșafului, inocentă aluzie
Laleaua de aur poleită-n beton
Trupu-ți fierbinte, adormit pe creton.

Adu-mi aminte să uit, euforia, spaima, pulsul nebun
Piersica coaptă de la micul dejun
Mătasea divină a nisipului auriu
Melancolia ivită din cerul de mai plumburiu.

Adu-mi aminte să uit, apa curgând în șuvoaie
Părul tău ud în oglinda din baie
Trei semne mărunte, arse pe trup
Neputința aruncată spre zei, un urlet de lup.

Adu-mi aminte să uit, mâna ta fină cuibărită-n palma-mi strânsă
Ceața sălbatică emanată din pasiunea nestinsă
Să visez, un Ibis tomnatec, plin de făgăduință
Să tresar, privind o caleașcă albă, nesfârșită năzuință.

Adu-mi aminte să uit, cum prea ușor lăsam timpul să muște, din noi
Cum spuneam, doar unu lângă unu fac doi
Cum visam la o după-amiază banală de vară
Cum juram furibund că va fi pentru ultima oară.

Departe de atunci, îngropat adânc în acum
Răsfoind amintirile, foi delicate de-album
Amar gând îmi bântuie nopțile solitare și reci
Din camera caldă nu ar fi trebuit să te las să pleci.

Hamartia

În tragedia greacă, punctul central al acțiunii tragice este greșeala, sau hamartia. Aceasta poate fi o greșeală de alegere a eroului sau o greșeală comisă de strămoșii săi. Dacă hamartia este eroarea lipsită de rea intenție, așa cum o definește Aristotel, mai există și un alt tip de greșeală, até, cea săvârșită ca urmare a unei rătăciri trecătoare.