În primul Bolgia, de proprii demoni biciuit
Mi-e scris adânc în sânge tot ce-am păcătuit
Cercul începe și se-nchide, unde?
De ce nu-mi poate nimeni a răspunde?

Râul fetid, al doilea Bolgia, l-am trecut plutind
Prea egoist să pot să mă cuprind.
Și al treilea Bolgia mi-a fost străin
Blestem să fie, ocolit de tot ce e divin?

De-al patrulea poetul m-a trecut ușor
Prea des privind trecutul și mai deloc în viitor.
La cinci am stat și-am ostoit durerea
Privind absent cum ghiare sfârtecă tăcerea.

La șase, pe umeri mi-am luat povara, resemnat
Și-am mers în cerc, spășit, eternul condamnat
Fățarnica franchețe, e plumbul ce mă apasă,
Veșmântul e prea greu, aș vrea să merg acasă.

Dragonii și reptila, șuieră minciună și durere
În ce de-a șaptea Bolgie, nu-i nici o adiere
Arzând instant, suflete, oh, atât de multe
Neîmblânzitul Cacus¹ le mână fără să le asculte.

Cu limbi de foc, flămânde, ruguri aprinse
Își plâng amarul implorând să fie stinse
A opta Bolgie o trecem, în lacrimi șiroind
Prea mare e dogoarea în suflet s-o cuprind.

Este a noua Bolgie, sfârșitul e de-acum aproape
Trupuri jumate umblă, pierzându-și carnea prin hârtoape
Ținându-și capul în mâna stângă, aprins pentru vecie
Baronul-și luminează calea cu propria-i bicisnicie.

Minciuna îmi smulge nemiloasă, hălci, de sânge pline
Oasele albe-mi urlă, descoperite, de rușine.
Este a zecea Bolgie și cercul nouă ne așteaptă,
Să mergem, mai adânc, haide, încă o treaptă!

Malebolge

În infernul² dantesc, scriitorul este însoțit de poetul Virgil în această pogorâre pe tărâmul celor fără tihnă. Infernul apare în imaginarul lui Alighieri drept o pâlnie a căror cercuri (bolgia) concentrice și descendente duc treptat către inima Iadului și în proximitatea lui Lucifer. A opta bolgie le este rezervată sfătuitorilor de rău, care se bălăcesc pe fundul bolgiei, învăluiți de limbi de foc.