Mi-ai lipsit. După patru ani am avut emoții să te revăd. Aproape ca în prima zi. Deși am ajuns în zori, primul moment liber l-am avut abia spre apus. Nu că ar fi contat. Te simțeam aproape. Știam că ești cu mine. Simțeam o suflare, care trece ca prin vine un fior, cum spunea Alexandrescu. Preocupat cu toate aranjamentele de cazare, mă surprindeam zâmbind de fiecare dată când îmi aminteam cât de aproape ești și că ne vom revedea în curând. Îmi plăcea să mă joc cu așteptarea. Nu am prelungit-o inutil, dar nu pot spune că m-am grăbit să te revăd. Am lăsat lucrurile să decurgă de la sine.

Undeva pe o străduță îngustă, pe terasa unui mic restaurant cu pereții acoperiți de mozaicuri alb-albastre, amintind de cucerirea maură m-am așezat la o mică măsuță, în plin soare, pentru un prânz târziu. După frigul din Luxemburg, căldura soarelui îmi amintea de îmbrățișarea bunicii dintr-o seară friguroasă de iarnă. Un post de televiziune turuia pe fundal în caldul dialect andaluz în timp ce proprietara, plină de riduri dar cochetă, sorbea dintr-o cafea neagră, trăgând tacticos dintr-o țigară lungă și subțire aruncându-mi din când în când câte o privire fugară, fiind singurul ei client la aceea oră.

Au urmat apoi două scurte vizite la fortăreața Alcazaba și muzeul Picasso, dar trebuie să recunosc că din cauza oboselii – o noapte albă în Bruxelles urmată de un zbor plictisitor de trei ore cu avionul mă aduseseră într-o stare de amorțeală vecină cu toropeala – dar mai ales din cauza prezenței tale atât de aproape de mine, am fost aproape absent.

Soarele își pierduse dogoarea, pornindu-și lentul drum către apus când mi-am îndreptat pașii spre întâlnirea cu tine. Coboram încet pe drumul pietruit înconjurat de case albe pline de flori, cu trotuare înguste și fierbinți, zâmbind nerăbdător și puțin temător. M-am oprit câteva momente într-o mică piață, unde trona o statuie a lui Budha, mediocru executată. Am zâmbit amuzat de cât de irațională poate fi istoria. Fenicienii au fondat orașul, romanii, vizigoții și maurii și-au lăsat și ei urmele secole de-a rândul prin spadă și comerț, Reconquista¹ catolică prin sânge și cruce a făcut același lucru, acum însă, în acest moment, singura prezență palpabilă și reală a istoriei este un Budha gras și fericit adus de cine știe ce imigranți ajunși aici în căutarea unui nou început.

După încă zece minute de mers, mi-ai apărut pe neașteptate în față. Am înlemnit, fascinat. Te-am privit ca prima oară, cu ochi mari și toate simțurile deschise, absorbindu-ți nesătul detaliile. Au trecut patru ani de când nu ne-am văzut și totuși în secunda aceea, s-au șters de parcă nu ar fi fost. Acolo erai, neschimbată, privindu-mă și așteptându-mă. M-am apropiat simțindu-ți chemarea calmă și răbdătoare. Nu simțeam nevoia să spun nimic, doar să te privesc. Cuvintele îmi păreau bile de plumb. Mi-am îngropat mâinile în pletele tale bălaie, nisipul auriu, pierdut cu privirea în albastrul nemărginit. Am zâmbit fericit. Fericit!

Eram fericit cum nu mai fusesem de ceva vreme. Nu credeam că mai pot scrie cuvântul ăsta vreodată. Nici o umbră de tristețe, nimic melancolic, nici măcar o lacrimă. Doar bucurie. Bucuria pură a regăsirii. Eram împreună din nou. Am tras un chiot și am început să râd prostește privindu-te fascinat, spre uimirea amuzată a câtorva trecători.

Am fost atât de copil să mă tem de întâlnirea asta. Albastrul, căldura și auriul tău fac parte din mine de-acum. Îmi curgi prin trup așa cum îmi curge propriul sânge. Vor trece săptămâni, luni, vor trece poate ani, viața ne va purta aproape sau la mii de kilometri depărtare unul de altul, vom privi o lună plină, melancolici, despărțiți de un oraș sau de un continent, aruncați de colo colo de către destin sau de către propriile decizii, dar nu va conta. În secundele acelea am înțeles că ai fost, ești și vei fi a mea. Mereu!

Sunt trei cupe pe care omul trebuie să încerce să le umple de-a lungul vieții sale pentru a fi fericit: cupa credinței în Dumnezeu, cupa facerii de bine și cupa iubirii.

Sub soarele andaluz, într-o amiaza caldă de mai, prezența ta albastră mi-a reumplut cupa iubirii și am fost fericit.

După ceva vreme, am luat loc la un bar de pe plajă și am scris pe Facebook, râzând încet în barbă: Walking on the beaches looking at the bitches! at Maracas Beach Bil Bil. Aparențele trebuie salvate cu orice preț!

Malaga

Fenicienii au fondat orașul Malaka aici, în jurul anului 1000 î.Hr. Acest nume provine probabil din cuvântul fenician pentru sare, deoarece peștele era sărat în apropiere de port; în alte limbi semitice, cuvântul sare încă se traduce, în ebraică מלח mélaḥ sau în arabă ملح milḥ.