Adam avea paisprezece ani când a găsit piatra. Cu toate că pe vremea aceea nu a realizat, privind în urmă prin ochii calmi, dacă nu ai înțelepciunii, măcar ai experienței, putem spune fără urmă de îndoială că momentul respectiv a fost unul de răscruce.

De ce s-a întâmplat atunci și nu mai târziu, asta nimeni nu o poate spune. Poate pentru că era o vară toridă de august și băiatul umbla plictisit pe malul râului, cu ochii rătăcind absenți, privind fără să vadă și știm cu toții cât de neașteptată poate fi clipa, miracolele înfăptuindu-se atunci când te aștepți mai puțin. Poate pentru că, deși avea doar paisprezece ani, Adam deținea acea privire serioasă și puțin tristă pe care numai o suferința adâncă o lasă asupra oamenilor sensibili, suferință ce aduce lacrimi mute în miez de noapte dar, câteodată, are darul de a șlefui într-un fel aparte sufletul oamenilor, făcându-i cumva mai deschiși, mai sensibili la frumusețea și misterele vieții. În fine, de ce nu putem crede, fără teama de a fi contraziși prea puternic că atât piatra albastră cât și Adam au parcurs eoni de la facerea timpului în căutarea momentului perfect al întâlnirii, iar acel moment le-a fost hărăzit lor și numai lor în acea după-amiază toridă de vară?

Adam a zărit piatra albastră oprindu-se nedumerit. Deși văzuse multe pietre, o piatră albastră între atâtea altele, albe sau gri, nu era ceva cu care Adam să fie obișnuit. Băiatul a îngenunchiat ușor sprijinindu-se cu palmele de sol și a privit îndelung piatra. Graba nu-i stătea în fire. Piatra nu era nici prea mică nici prea mare, aproape rotundă, de un albastru azuriu ce-i amintea de cerul oglindit în valurile mării după o furtună sălbatică de vară. Fără să știe, pierdut în albastrul ei cald, în mintea lui Adam a început atunci o luptă nesfârșită ce avea să-i răvășească anii pentru multă vreme.

Secundele treceau iar Adam privea nemișcat și fascinat piatra. Încă tânăr, Adam nu înțelegea exact conceptul de perfecțiune ci mai mult îl intuia. Și realiza că piatra nu era perfectă. Nu. Nu era vorba de perfecțiune. Nu era nici măcar rotundă și privind-o mai atent, descoperise detalii minunate ce îi scăpaseră la prima vedere, ca de exemplu nuanța de turcoaz ce se reflecta atunci când lumina cădea pieziș pe ea. Sau micile striații de un albastru mai deschis ce-i brăzdau fața expusă la soare. Adam era captivat, secundele transformându-se în minute.

Călătorul rătăcit pe malul râului ar fi rămas mirat de priveliștea ce i se înfățișa înaintea ochilor: un băiat cu ochii verzi, îngenunchiat, privind nemișcat, hipnotizat, o piatră albastră. Dacă cineva l-ar fi întrebat mai târziu pe Adam cum ar descrie piatra, el ar fi folosit un singur cuvânt: armonie.

În filozofia idealistă, capacitatea omului de a acționa numai după voința sa, independent de orice altă influență se numește liber arbitru. Acceptând existența legilor obiective ale materiei și societății, numim asta determinism.

Lupta ce avea loc în Adam în acea după-amiază de vară era doar una din nesfârșitele bătălii ce au bântuit sufletul omului încă de la plămădirea sa.

Ce anume l-a determinat pe Adam să se ridice și să plece, după lungi minute de contemplare, fără a se atinge de piatră, nu putem ști ci doar presupune. Poate că atât piatra cât și Adam își îndepliniseră rolul. Întâlnirea lor de pe malul râului avusese loc și așa cum toate lucrurile au un sfârșit, universul trecea implacabil mai departe, pregătind o nouă piatră albastră pentru un nou Adam. Poate că Adam a înțeles că dacă ar fi luat-o, ar fi distrus un moment perfect, ar fi rupt cumva armonia a ceea ce nu mai întâlnise până atunci și nici nu avea să mai regăsească vreodată. Poate băiatul s-a gândit la infinitul număr de Adami și de pietre albastre ce-i vor urma și s-a temut că luând piatra, următorul Adam ce va păși pe malul râului va bântui în zadar, pierdut, fără a-și putea găsi vreodată propria piatră albastră. Cert este că Adam a plecat fără să se uite înapoi, îndepărtându-se cu un mers apăsat, specific celor convinși că au luat o decizie grea, dar corectă.

În noaptea aceea Adam a stat culcat pe spate cu ochii închiși, somnul ocolindu-l de ore bune. Se gândea la piatră. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât mai neliniștit devenea. Imaginea pietrei albastre îi era clară în minte până în cel mai mic detaliu, simțind parcă aievea toate senzațiile trăite de mai devreme, de la susurul râului argintiu, până la mirosul ierbii uscate și scrâșnetul nisipului sub tălpile goale. Minutele treceau greu iar Adam devenea tot mai agitat. Căldura verii se revărsa încet prin gemul deschis, ca un șuvoi de lavă fierbinte. Cu toate acestea, o transpirație rece îi învăluise spatele lipit de cearșaf. La un moment dat a deschis larg ochii și fără ezitare s-a strecurat pe geamul camerei, a sărit în curtea casei și a rupt-o la fugă spre râu. Un băiat cu ochii verzi alergând desculț în noapte după o pierdută piatră albastră.

Anii au trecut, Adam a devenit bărbat. A cutreierat lumea și a cunoscut alte miracole, bucurii și mizerie deopotrivă. Fiecare loc nou l-a cucerit pentru o perioadă însă nu l-a putut reține. Plajele și malurile râurilor l-au atras întotdeauna. Și pietrele. Mai ales pietrele.

Are aceiași ochi verzi, tiviți de riduri ce amintesc de crăpăturile fine ale pietrei albastre. Strălucirea lor s-a calmat cumva, iar tâmplele îi sunt tivite cu argintiu. A cumpărat fosta casă părintească și o folosește pe perioada verii ca și casă de vacanță. În fiecare an, în după-amiezile de vară târzii poate fi văzut umblând desculț pe malul râului, cu pași molcomi și privirea ațintită în jos, părând a căuta ceva.

Cum poți pune în cuvinte și de unde poți începe? Care a fost clipa, momentul în care totul a căpătat sens? A venit deodată, subit, lăsându-te înlemnit în mijlocul drumului, cu ochii măriți de străfulgerarea înțelegerii și inima galopând nebună? Sau s-a lăsat desfășurată pe îndelete, fuioare de praf, adunându-se treptat pe o mobilă veche, ceas după ceas, zi după zi, pentru ca într-o ploioasă după-amiază de mai, trecându-ți degetele obosite peste ea, să constați surprins că atingerea lasă urme de care nu mai poți scăpa?