POPOR, popoare, s. n — Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu.

219.327 de români au emigrat anul trecut, potrivit datelor oficiale ale Institutului Național de Statistică. Cel mai mare număr de emigrări din anul 2009 până astăzi.

Și mai trist, datele INS arată că cea mai mare proporție de emigranți se înregistrează în categoria de vârstă 20 - 39 de ani, adică exact cea mai productivă categorie.

Luând ca exemplu Ploieștiul, oraș cu circa 209.000 de locuitori, rezultă că în anul 2017, populația unui întreg oraș s-a urcat în avion și dusă a fost. Luați o mică pauză pentru a digera pe îndelete această informație.

Banca Națională a României, în Raportul asupra inflației elaborat în luna august, arată că circa 20% dintre românii cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani – categoria de vârstă cu impact direct asupra pieței muncii – trăiau în 2017 într-un alt stat din Uniunea Europeană. În comparație, media în statele UE este de 3,8%. Datele BNR mai dau o informație esențială: din totalul românilor plecați în UE, 17% au studii superioare.

În zece ani, au emigrat 2.613.493 de români. Date oficiale. Neoficial probabil că numărul este mult mai mare.

Termenul pe același teritoriu din definiție, devine un deziderat și nu mai reprezintă o realitate.

Când rădăcina unei națiuni este sabotată sistematic chiar de grădinar (stat), prin corupție, prostie și nepăsare, ea nu mai are decât două alegeri evidente: să moară sau să caute un pământ mai primitor.

Exercițiu de logică: se dau circa patru milioane de oameni, toți vorbind aceeași limbă, având aceleași origini, cu media de vârstă între 20 și 40 de ani, autonomi, auto-suficienți, pro-europeni, independenți financiar, social, religios și politic, poligloți, descurcăreți, inimoși, săritori, prietenoși și amuzanți. S-ar putea forma o nouă Românie, altundeva, de preferință pe o insulă însorită din Grecia?

ȚARĂ, țări, s. f. I. — Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat.

Rolul și scopul oricărui stat, într-o formulă concisă, este că acesta apără interesul general al tuturor cetățenilor și al fiecăruia în parte. Scopul statului este fericirea cetățenilor, deoarece statul este condiția exclusivă a atingerii scopului și binelui particular.

Încă o dată: rolul și scopul statului este de a apăra interesul general al tuturor cetățenilor și al fiecăruia în parte!

Recunoașteți statul român al anului 2018 în definiția de mai sus?

După opinia lui Jean Jacques Rousseau¹, rolul statului constă în a asigura un raport corespunzător între autoritățile publice și cetățeni. El considera că guvernământul, ca să fie bun, trebuie să fie mai puternic cu cât poporul este mai numeros.

Primăria orașului Berlin, oraș cu circa 3.421.800 de locuitori, are 207 angajați. Primăria orașului București, oraș cu aproximativ 1.883.400 de locuitori, a ajuns în anul 2017 la 860 de funcționari și în 2018 încă mai angajează.

Conform definițiilor de mai sus, statul român pur și simplu nu există. În schimb, România este formată din mii de nuclee – constituite dintr-un instinct de autoapărare și prezervare – nuclee ce iau forma familiei, grupului sau, mai rar, a unei organizații. În realitate, suntem o societate tribală, o suită de ginți² forjate ad-hoc sub presiunea unui inamic comun, statul. Statul, la rândul său, nu este nimic altceva decât un alt trib asupritor.

Ne naștem, trăim, iubim și murim numai în cadrul și doar pentru aceste mici nuclee, evitând pe cât posibil orice interacțiune cu statul nepăsător, injust, corupt, futil și birocratic. Când vorbim de România nu punem niciodată semn de egalitate între popor și țară, două entități din ce în ce mai alienate. Pentru noi România este familia, sunt prietenii, amicii, cunoștințele, străinii cu care rezonăm, împărtășind împreună trăirile, crezurile și speranțele, abuzurile din partea statului, nepăsarea și corupția. Aceasta este trista realitate românească a centenarului.

Pe 20 ianuarie 1961, John F. Kennedy³ îi provoca pe americani, prin celebrele sale cuvinte – ask not what your country can do for you; ask what you can do for your country⁴ – să contribuie la binele comun.

În 2018, Viorica Dăncilă, prim ministru, declara: Orice om îi este teamă de o plângere penală, dar eu sper să nu se ajungă la astfel de lucruri pentru că eu cred în justiție și cred că toată lumea trebuie să credem în justiție.

O întrebare retorică: când a fost ultima oară când ați făcut ceva pentru țară? Nu pentru familie, pentru un grup sau o organizație, ci pentru țară. Pe 10 august? Tot pe 10 august, țara, la rândul ei, a făcut și ea ceva pe(ntru) tine. În România centenarului, faptele bune nu rămân nepedepsite.

Statul nostru are două momente un singur moment când devine realmente interesat de proprii cetățeni: la colectarea taxelor și a impozitelor și la vot. La colectarea taxelor și a impozitelor. Cât despre vot, ultimele guverne socialiste au demonstrat cu succes că acest detaliu desuet se poate rezolva și cu un număr mai redus cetățeni, via zombi, lehamite, scârbă, manipulare sau mită.

Ca fapt divers, tot în 1961 – în timp ce la Washington D.C., John F. Kennedy vorbea lumii despre relația delicată dintre putere și datorie – în România se fonda Muzeul Mineritului din municipiul Petroşani, judeţul Hunedoara, pentru că, nu-i așa, statul apără interesul general al tuturor cetățenilor și al fiecăruia în parte.

Exercițiu de logică: dacă cetățenilor unui stat nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfacții o constituie statul, atunci care mai este rostul acestuia?

NAȚIUNE, națiuni, s. f. — Comunitate umană caracterizată prin unitatea de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale și, în general, prin unitate de limbă și religie.

În Anglia, la 5 noiembrie 1605, autorii Complotului Prafului de Pușcă⁵ sperau ca cu ajutorul a treizeci și șase de butoaie de praf de pușcă să schimbe grădinarul. Pe 10 august 2018, în București, o sută de mii de români – bărbați, femei și copii – au inhalat, grație statului grijuliu, treizeci și șase de butoaie de gaz toxic în numele identității istorice, culturale și a unității de limbă și religie.

Tot ca fapt divers, statul modern Israel și-a declarat independența la 14 mai 1948, după aproape două mii de ani de când evreii au fost împrăștiați în jurul bazinului mediteranean de către Imperiul Roman. Începând cu secolul XIX, mișcarea sionistă a lucrat pentru recrearea unui nou stat pentru poporul evreu. Independența Israelului a fost marcată de o masiva imigrație a evreilor, de conflictul cu palestinienii și de războaiele cu statele arabe vecine.

Statului modern românesc i-au fost necesari o sută de ani să obțină exact efectul invers. Începând cu anul 1990 mișcarea comunistă socialistă, reprezentată de PCR FSN, PDSR sau PSD, a lucrat aproape neîntrerupt pentru alienarea, dezbinarea și dezrădăcinarea propriei națiuni, întreaga perioadă fiind marcată de o masivă emigrație a populației, de conflicte cu guvernul, mineriade, sărăcie și revoltă.

Astăzi națiunea noastră nu reprezintă decât o multitudine de triburi ale lui ESCU, conviețuind împreună sau împrăștiate aiurea pe mapamond. Încă uniți de o frumoasă limbă, de o credință creștină umanistă nealterată de decăderea, mercantilismul și desuetudinea Bisericii, de un vis european din ce în ce mai efemer, trăim cu conștiința vagă a unei identități istorice și culturale tot mai diluate de valurile globalizării, de declinul educației și a lipsei de perspective.

În anul 2018 românii sunt un popor fără țară iar România este o țară fără popor.