“Exagerezi”, mi-a spus din colțul gurii aruncându-mi o privire piezișă. “Ca de obicei, exagerezi” a continuat, atenuându-și critica cu un zâmbet cald.

“Nu, stai, ascultă-mă” am insistat eu privind-o concentrat. “Gândește-te puțin. Care sunt șansele? Noi doi, aici, la Silvaplana¹, pe urmele bătrânului filozof, discutând același subiect?”

Ne plimbam de mână pe malul lacului, obosiți după o călătorie de cinci ore din Geneva, într-un trafic aglomerat, plin de turiști, în care, pentru a face timpul să treacă mai repede, am dezbătut pe tot parcursul drumului, în dezacord, ca de obicei, eterna recurențǎ a lui Nietzsche. Tot ca de obicei și spre exasperarea ei, eu jucam rolul avocatului diavolului, încercând să profit de orice fisură, oricât de mică, din argumentația ei.

“Și pe deasupra mai este și luna August”, m-a provocat ea zglobiu apucându-mă de după talie, făcând aluzie la presupusa vizită a lui Nietzsche la Silvaplana din 1881. Coincidența făcea să fim în același loc, tot într-o zi de August, eu mimând un optimism atipic, încercam să-l apăr pe bătrânul filozof, ea insistând că ideea de reîntoarcere e doar un mecanism de protecție în fața vidului existenței, cum spunea Cioran.

“Vezi?”, i-am șoptit cuprinzând-o de după umeri și făcând un gest larg cu mâna înspre pădurea din spatele wind-surferilor de pe lac: “Umbra lui Nietzsche. La Silvaplana”.

Ne-am privit pentru o secundă și am izbucnit amândoi în râs.

“Stai puțin, conform bătrânului filozof, asta înseamnă că va trebui să-ți îndur elucubrațiile, pentru eternitate?” a mimat ea o spaimă feroce ducându-și mâna la gură.

“Absolut. Așa grăit-a Zarathustra!” am declamat eu melodramatic și sobru sărutându-i ușor gâtul alb și cald. “Timpul se repetă într-o buclă infinită și în interiorul buclei eu mă repet ca un patefon scorojit dintr-un magazin de antichități”

“Oh, nu! Cinci ore plus o eternitate? De ce, crud destin, de ce?” s-a încruntat ea acuzator spre cer.

“Pentru cǎ sforăi, firește“ i-am răspuns calm și plat, încercând să par cât mai serios cu putință.

“Eu nu sforăi!” mi-a tras ea un ghiont zdravăn în coaste. “Nu mai fii rău”.

Nu sforăia, dar o mică deviație de sept netratată cumulată cu oboseala o făceau să scoată un fel de șuierat aritmic ce aducea cu zgomotul scos de un fluier cu apă din copilăria mea.

“A fost doar un experiment de gândire, știi asta” și-a continuat ea argumentul. “Să-ți dorești această viață, cu toată durerea, plictiseala și frustrarea ei, din nou și din nou? Nu mulțumesc!” a râs ea deși știam că era pe jumătate serioasă.

“Durere? Plictiseală? Frustrare?” am replicat mimând uimirea încercând să-i abat gândurile de la amintirile dureroase ce încercau să-și arate colții. “Dar ce spui de asta?” am continuat, arătând cu mâna înspre toneta portocalie de pe malul lacului inscripționată cu litere mari și roșii “Glacé”

“Oh, da!” a țipat încântată, desfăcându-se din brațele mele. “Amor fati² iubitule. Iar și iar! Bineînțeles, ultimul la tonetă plătește” mi-a aruncat peste umăr râzând începând să alerge.

La prima noastră întâlnire, mi-a mărturisit ca se dă în vânt după înghețată. “Mie îmi place fisticul” i-am răspuns șovăitor, neștiind dacă s-ar cuveni să-i explic că eu și înghețata suntem precum apa și uleiul. În luna următoare, într-o seară caldă de mijloc de mai, m-a tras după ea pe niște străduțe ce nu le mai vizitasem nicicând, deși locuiam în micul burg de ani buni, oprindu-ne la o mică și cochetă gelaterie al cărui bătrân proprietar italian vorbea tare și melodios cum numai italienii o fac.

“Închide ochii și gustă” mi-a poruncit ea după ce a comandat un con.

“Ce este?” am întrebat plăcut surprins după ce am gustat, sceptic, dar pregătit să fiu cât se poate de politicos.

“Suntem noi iubitule” mi-a răspuns sărutându-mi puternic și pasional buzele reci. “Înghețată cu fistic” a râs încercând să muște o porțiune cât mai mare fără să-i înghețe dinții în timp ce eu o priveam fascinat de sclipirea de pură plăcere din ochii ei și de încruntarea concentrată ce o făceau să pară și mai frumoasă.

…

În amurgul vieții, fără ea, îmi mai comand din când în când câte o înghețată cu fistic și o savurez pe îndelete plimbându-mă pe aceleași străduțe pietruite în același burg prăfuit. “Ai face bine să ai dreptate bătrâne filozof, ai face bine să ai dreptate” îmi șoptesc în barbă spre amuzamentul trecătorilor. “Amor fati!”