Pricomigdale, erau coapsele tale,
Toate poftele-mi dau iar mârșav târcoale.
Cu râsul tău ironic și ochii plini de mine,
Erai parcă făcută pentru astfel de veri senine.

Ne întâlneam târziu, prin orășele somnoroase,
Cu buzunare goale și promisiuni frumoase.
Îmi sprijineam obrazul de umărul tău lin,
Ca un copil cuminte lângă un vis deplin.

Te-am iubit vinovat, cu poftă și sfială,
Ca pe ultima bucată furată din vitrina goală.
Ca pe ceva dulce, ceva primejdios,
Ca fructul care-i simplu și totuși păcătos.

Te-am iubit cu foamea aceea de demult,
Cu inima neatentă și visul prea mărunt.
Acum, doar firimituri pe-o farfurie mică,
Și-un dor se strânge în piept și încă se ridică.

N-am știut să țin aproape ce părea veșnic dat,
Iar timpul, cofetar aspru, pe toate le-a stricat.
În unele seri fierbinți, pe plaje toropite,
Te caut în arome uitate și-n ispite.

Inexplicabil cum uneori iubirea nu dispare,
Doar se ascunde-n lucruri mărunte, la păstrare.
Desculț, pășind pe țărmuri tropicale,
Mi se face dor de tine și de pricomigdale.